Mlăștinaru e groaza la pândă a mlaștinilor Suprafeței — răpitorul suprem al smârcului.
Viteză 75% · Viață 200%Mâncăruri preferate:
Un Mlăștinar e umanoid doar în sensul cel mai larg: brațe, picioare și ceva ce s-ar putea numi cap, cu prea puțin altceva omenesc în el. Pielea lui are verdele algelor, cu plante și ciuperci ce-i răsar slobod din ea, iar brațele îi sunt uriașe și lungi într-o măsură nemăsurată față de rest. Un Mlăștinar ce nu se mișcă nu e mai mult decât un dâmb de mlaștină — și sunt foarte, foarte pricepuți la a nu se mișca, în stare să rămână desăvârșit nemișcați zile la rând. Vânează prin răbdare, apropiindu-se de pradă palmă cu palmă, până ce brațele lungi țâșnesc spre a înhăța, a sugruma și a înghiți. De aproape, acea strânsoare e ucigătoare.
Nu poate alerga. Un Mlăștinar n-are niciun avânt de iuțeală cu care să prindă o pradă ce fuge; toată vânătoarea lui se sprijină pe apropierea nebăgată în seamă. Rămâi în mișcare, departe de stufărișurile dese, și nu lăsa niciodată vreunul să ajungă la o lungime de braț de tine, și vei fi în mică primejdie. Departe de acoperirea udă și încâlcită a smârcului, camuflajul lui prețuiește cu mult mai puțin.
Se crede că Mlăștinarii sunt străvechi — la fel de bătrâni ca Zânarii, dintr-o eră cu totul dinaintea lumii vechi — și au supraviețuit fiecărei ere de atunci în același chip în care vânează: rămânând nebăgați în seamă. Dacă ceva gândește în spatele acelui cap croit aproximativ, nimeni nu știe. Niciunul n-a vorbit vreodată cu cineva, iar orice s-ar mișca acolo înăuntru și-a ținut sfatul pentru sine de dinainte ca orașele să se înalțe.