Ciocănarii sunt clanurile războinice ale munților și ale sălbăticiilor înalte ale Suprafeței.
Viteză 75% · Viață 150%
Uriași cu piele verde și sânge albastru, cu arcade grele, ochi de chihlimbar și mai toți pleșuvi, Ciocănarii sunt poporul cel mai de temut trupește din lume. Nu poartă mai nimic și leapădă orice armură, iar singura lor armă e o mare ghioagă de lemn în două mâini (pe care o mânuiesc cu una singură). Trupurile lor sunt acoperite de cicatrice slabe și tatuaje ce le însemnează faptele — întreaga viață a unui Ciocănar se poate citi de pe pielea lui. Sunt nemăsurat de tari: o lovitură de ghioagă sparge scuturi și oase, rănile abia îi încetinesc, pot alerga și lupta toată ziua, și propășesc în frig și la înălțimi ce doboară pe oricine altul. Sunt și gălăgioși — tobe, strigăte de luptă și cântece îi premerg — și niciodată nu se furișează.
Distanța, arșița, terenul plat și deschis și un joc iute de picioare sunt răspunsul împotriva lor: un Ciocănar de departe e cu mult mai puțin primejdios decât unul în bătaia ghioagei, iar năvalei lui un luptător sprinten i se poate feri. Sunt lesne de ațâțat și vor primi aproape orice provocare formală la duel. Înfrânge unul cu cinste și câștigi un respect ce poate deveni prietenie; înfrânge-l prin trădare și moștenești o vrajbă ce te va supraviețui. Și nu-i numi niciodată troli — cuvântul e o jignire de moarte, la care se răspunde cu violență.
Clanurile povestesc despre o vreme străveche când lumea a fost lovită de un mare ciocan, și despre strămoși care apoi au ieșit pe jos din munți. Trăiesc ca clanuri nomade în tabere de corturi de piele numite Drum-Camps, se adună cu miile la Mooturile de vară și sunt călăuziți în chip slobod de căpeteniile lor și de Drum-Mothers, cele mai bătrâne șamane al căror cuvânt singur trece hotarele de clan.
Unii spun că Ciocănarii socotesc Vox Maxa drept sunet — sunet aievea, percutant, trupesc. Pentru ei, a fi gălăgios înseamnă a fi auzit; a fi tăcut înseamnă a fi uitat; iar a fi uitat e mai rău decât moartea. Creuzetele, vechile arene unde sunetul răsună cel mai tare, sunt cel mai sfânt pământ ce există — împărțit, în silă, cu Rățanii — și se crede că un războinic care moare în vreunul se unește pe veci cu marele sunet.